In 2001, dupa ce am deschis Lugera, lucram intr-un ritm absolut nebun. Nu aveam nume pe piata, nici baza de date, nici networking, nici, nici, nici… Trebuia sa compensez prin ceva… asa ca lucram in medie cam 12-14 ore pe zi.
Pe cartea de vizita scria Country Manager si eram un manager extraordinar….. desi nu aveam niciun om in subordine. Ma conduceam pe mine, cateii si masina… Ba, mai mult, reuseam sa gestionez cu succes meetingurile cu potentialii clienti, mailurile, curatenia din sediu, interviurile cu candidatii, partea administartiva, cold calling, evenimente, pus anunturi etc, etc…..
Dupa primii doi ani intalnisem aproape 1500 de candidati, 80% fiind pe pozitii de middle si top management. Wow! Meetingurile cu clientii erau o adevarata sursa de inspiratie si o continua experienta de invatare. La nivelul anului 2001, in Romania, mai ales pe pozitiile de GM, erau foarte multi expati, majoritatea extraordinari!
Ce m-a uimit atunci si continua sa ma uimeasca si acum – si asta nu doar in plan profesional, ci, de multe ori, si in plan personal, in interactiunea cu oamenii din jur – este asumarea responsabilitatii. Am vazut candidati de toate varstele, de la 18 la 70 de ani , oameni care lucrau pe pozitii de entry level si oameni care conduceau multinationale… pe multi i-am plasat acum 14 ani si i-am urmarit crescand, pe multi i-am intalnit periodic la diferente de ani….multi au ramas pentru mine candidati, cativa mi-au devenit prieteni. De foarte multe ori, vorbind despre job, despre succes, dar mai ales despre insucces, replica: da, dar…” e la ordinea zilei. Oamenii foarte rar vorbesc in solutii si isi asuma responsabilitati. De obicei, vorbesc in probleme si gasesc scuze. Am participat luni de zile la management meeting intr-o firma mare de productie. De cate ori GM-ul (strain) era suparat ca nu se livra conform planului, de atatea ori managerii incepeau cu: “da, dar…” Foarte rar am auzit pe cineva sa isi asume responsabilitatea, sa traga o linie si sa dea solutii pentru ca problemele sa nu se mai repete…
Privind in ansamblu, intr-o cultura in care copiii sunt pedepsiti pentru greseli, in care primesc exagerat de multe NU-uri si prea putine DA-uri – nu ai voie sa faci asta, nu ai voie acolo, nu spune asta, nu vorbi neintrebat, nu, nu si nu…- in care frica de a nu gresi ne impinge sa ascundem lucruri si sa nu ne asumam riscuri, in care suntem invatati ca e mai bine sa taci decat sa spui liber ce crezi….reactiile de mai sus nu ar trebui sa ne surprinda.
La birou sau acasa suntem maestri in a gasi scuze: jobul nu merge pentru ca seful e prost, salariul e prost, mediul e prost, stresul e mult… relatia nu merge pentru ca ea/el s-a schimbat, nu mai e ca la inceput, copiii sunt stresanti, sunt prea multe de facut sau nimeni nu ma intelege …
As putea cita la nesfarsit scuze… cert e ca foarte rar am vazut oameni care sa isi asume greselile si esecul, sa traga o linie si sa incerce iar si iar, fara sa le fie frica sa mai traga inca o linie daca e nevoie, sa isi asume greselile, sa invete din ele si sa incerce sa gaseasca noi solutii.