Ieri am iesit cu o prietena in oras, sa mancam. Restaurant cu pretentii, preturi pe masura.
Apare chelnerul cu meniul in mana, ne saluta cu un zambet usor fortat si pana sa plece, eu ii spun ca mi-e foarte sete si il rog sa imi aduca o apa plata cu lamaie si multa gheata!
Trec 2 minute, trec 5, trec 7…”probabil ca s-a terminat rezerva de lamai si a dat o fuga pana in Grecia” gandesc eu cu voce tare. In minutul 10, apare si Fat Frumos cu sticla de apa si paharul pe tava… gheata nu, lamaie nu (probabil ca si stocul din Grecia se epuizase intre timp).
Eu: “Va rugasem ca apa sa fie cu gheata si lamaie”.
El:” A, da? Nu am auzit, ma intorc imediat!”
N-am mai cronometrat de data asta, cert e ca eu terminasem primul pahar cu apa si Fat Frumos inca era in cautare de lamai…
Cum imi place salata greceasca, comand una rugandu-l sa mi-o prepare fara ceapa ca de, am o intalnire dupa si nu vreau sa fuga domnul inainte sa apuc sa zic a doua fraza.
Fat Frumos al meu apare mandru nevoie mare, cu salata greceasca pe care tronau deasupra rondele mari de ceapa rosie…
Eu: “Va rugasem sa fie fara ceapa… Stiu, n-ati auzit nici de data asta”
El se uita la mine, ia farfuria si dispare in bucatarie.
Daca mai adaug si faptul ca din momentul cand am cerut nota si pana mi-a adus-o, au trecut 15 minute (iar noi ne grabeam foarte tare), unde credeti ca ma voi duce de acum incolo, cand imi doresc sa mananc la restaurant? La oricare altul, dar nu la cel de ieri 🙂